A încerca să păstrezi intactă o anumită structură a preţurilor (deci a consumului) care nu mai are nicio legătură cu realitatea înseamnă să risipeşti resurse care nu mai pot fi recuperate.

Din când în când, mai ales în timpul campaniilor electorale, politicienii români încearcă să găsească soluţii pe termen scurt la problema pusă de creşterea preţurilor la combustibili şi la alimente. Toţi, fără excepţie, propun soluţii asistenţiale iresponsabile şi generatoare de iresponsabilitate: creşterea pensiilor, a salariului minim pe economie, subvenţionarea combustibilului folosit în agricultură şi aşa mai departe.

Dar ce anume a generat această creştere a preţurilor? Emergenţa Chinei şi a Indiei ca mari puteri, în condiţiile în care cele două ţări au împreună aproape două miliarde şi jumătate de locuitori. În aceste condiţii, cererea de combustibil şi de alimente a crescut cu mult peste capacităţile actuale de producţie, ceea ce a condus la creşterea preţurilor respectivelor bunuri. Şi, cum faptul că economiile celor două ţări au ieşit din zona subdezvoltării pare să fie ireversibil, rezultă de aici că era combustibilului ieftin şi a alimentelor ieftine a luat sfârşit.

Asta, fireşte, până când nu se vor descoperi (dacă se vor descoperi) surse alternative de energie şi de hrană. Din punct de vedere economic, lucrurile sunt simple: preţul unui bun nu poate scădea decât dacă cererea scade, sau dacă creşte oferta. E limpede că cererea de combustibil şi de hrană nu va scădea. Dimpotrivă, ea va creşte cu cât locuitorii Indiei şi ai Chinei vor deveni mai bogaţi. Prin urmare, preţul acestor bunuri nu poate scădea decât dacă oferta creşte într-un ritm mai mare decât cererea – ceea ce, pe termen mediu, este improbabil.

Aceasta este aşadar problema reală cu care ne confruntăm: am intrat într-o nouă lume, în care preţul hranei şi al combustibililor este ridica