Imediat după declarația de presă a președintelui Traian Băsescu s-a declanșat o isterie națională, un cor de vaiete și bocete. Simpatizanții de dreapta s-au simțit trădați, loviți în aripă, răniți în amor, ca niște fecioare despletite părăsite la altar.

S-au dezis cu declarații pline de reproș, lăsând să înțeleagă că nu meritau o asemenea trădare, ei care au murit la referendum pentru președinte.

Alegătorul de dreapta este mai sensibil ca o mimoză pudică și la cea mai mică atingere se-nchide bosumflat pentru că el merită, are pretenții și așteptări pe care le justifică prin acțiuni formale, rezistență declarativă, eroism în spatele unui monitor.

Pentru toate acestea se consideră îndreptățit să ceară ca el și dorințele lui să fie îndeplinite. Nu contează cât de murdar e jocul politic pentru că președintele trebuie să țină cont de dorințele sale, altfel alegătorul nostru se supără, face botic și întoarce macazul. În permanentă căutare de idoli cărora să le ridice statuie, altar, pe care să-i divinizeze, alegătorul de dreapta seamănă uneori cu un sectant.

El e un extremist care nu vede decât în alb și negru. El nu vrea niciun compromis, nicio înțelegere, mai mult de-atât, crede c-a înțeles mai mult decât alții, fiind desigur mai inteligent, mai intuitiv și mult mai bine informat decât oricare altul.

Dezamăgirea sensibililor s-a întins, s-a lăbărțat, a luat proporții și ca de obicei, așa cum se întâmplă mereu pe partea dreaptă, toată lumea a devenit specialistă în numirile la DNA și Parchetul General.

Războiul schimburilor de link, al scrisorilor deschise, al dezicerilor de președinte, a certurilor infantile pe rețelele de socializare, un război fractricid între oameni care până zilele trecute erau în aceleași tranșee, împărtășeau același crez, continuă, arătând cât de fragilă, lipsită de substanță e dreap