Un amic francez, antropolog, cunoscător al României, a vrut să scrie o carte despre impunerea democraţiei în România. A făcut teren aici, s-a documentat ani de zile, a studiat istoria noastră recentă.

Cartea, rod al unui travaliu excelent, fără a fi violentă, a fost rebotezată la editură: nu se face să vorbeşti despre impunere când e vorba despre democraţie! Democraţia este spontană sau nu este deloc! Iar la noi se pare că este spontană...

Ce s-a întâmplat în România după 1989? Roadele se văd acum, clare ca lumina zilei. Iar după aceste roade putem judeca sămânţa ce a fost sădită.

În primul rând, avem o clasă politică artificial împărţită în partide. Niciun element al vieţii politice autohtone de dinainte de 1989 nu anunţa apetenţa românilor pentru pluripartidismul actual de operetă. Nici pentru democraţia aşa cum o cunoaştem astăzi. Românii visau la ceva mult mai firesc: la o elită politică normală, adică la o elită, sătui fiind de adunătura de tovarăşi ponosiţi care nu mai reprezentau pe nimeni şi nimic.

O elită care să fi vorbit şi altceva decât limba de lemn a lui Ceauşescu, care să fi făcut şi altfel de vizite decât cele „de lucru” sau cele în Iran, o elită care să nu fi avut nevoie de stadioane pentru a se simţi iubită de popor, în fine, o elită care să vorbească românilor limba tradiţiei creştine şi nu idiomul fals al pozitivismului comunistoid şi ateu, importat din Asia.

Ce am dobândit în schimb? O duzină sau mai bine de partide pestriţe, botezate, rebotezate, reşapate, toate pornite din acelaşi trunchi comun. Ce fel de trunchi? Nu, nu este vorba despre clasica dihotomie, de care mulţi vorbesc, Partid/Securitate, ci de unul şi acelaşi trunchi nefiresc, numit interes economic cu aparenţă politică.

Mai pe scurt: interes. Politica a devenit doar o vitrină a intereselor, o bursă de valori pe care