Nu aş fi scris aceste rânduri, dacă, în mai multe ocazii, nu aş fi observat vânători de ...trecut. Nu vânători de idei! Ci semeni care nu se pot obişnui cu... prezentul! Cărora le este o frică, atroce, de viitor. Şi din cauza asta merge societatea... aşa cum vedeţi. Trăim într-o ţară de şefi! Nu contează cât de mulţi, cât de mari. Să fie acolo. Între trecutul ştiut şi cimitir mai avem o... şansă. Ştiţi care?

Am întâlnitcompatrioţi nefericiţi.

Că nu se află ei în capul mesei.

Că nu mai reprezintă o instituţie, o fundaţie, o organizaţie mai mult sau mai puţin guvernamentală. Ca şefi.

Numai ca lideri.

Am poposit zilele trecute, de câteva ori, pe culoarele Parlamentului.

Acolo am observatconaţionali aparent fericiţi.

Că sunt invitaţi la un prezidiu sau altul.

Că li se spune calitatea de senator sau de deputat.

Ca şi cum, brusc, coeficientul lor de inteligenţă s-ar fi dublat, peste noapte!

Deşi mulţi nu ştiu să se îmbrace.

Nici să îşi respecte auditoriul.

Sau să se pronunţe doar asupra a ceea ce se pricep.

Dar reprezintă ceva!

Aparent pe cineva. Pe fraierii care i-au votat.

Dacă atât nefericiţii – rămaşi fără structuri supuse, de condus -, ca şi aparent fericiţii – care habar nu au care-i rostul lor, în legislativul naţional, nu în cel al unui grup sau altul de iluzionişti bine plătiţi - ar trece pe la sala de sport, frecvent, săptămânal, de două sau de trei ori, s-ar mai limpezi. La minte.

Acolo fiecare contează în ecuaţia antrenamentelor, dintr-o sală, şi îşi câştigă respectul, doar prin seriozitatea cu care se antrenează, înţelegând că limitele pot fi depăşite prin tenacitate, răbdare, încredere în cei care îi sunt coechipieri.

Dar şi ex-liderii, deveniţi pensionari pesimişti, cât şi noii şefi, cu rare excepţii, consideră antrenamentul fizic, precum probabil şi c