Am recitit cateva ganduri pe care i le-am trimis, in februarie, Anei Maria Paunescu, spre a fi publicate. Vi le impartasesc si voua, la acest sfarsit de saptamana:

Viktor Frankl, psihiatru si scriitor austriac, detinut in lagarul de la Auschwitz, a scris in 1945, dupa eliberare, o carte intitulata “Omul in cautarea sensului vietii“. Cartea a fost tiparita in milioane de exemplare, in toata lumea.

Omului – considera el – i se poate lua totul, mai putin un lucru, ultima dintre libertatile umane – respectiv aceea de a-si alege propria atitudine intr-un set de imprejurari date, de a-si alege propriul mod de a fi.

Dostoievski spunea “exista un singur lucru de care ma tem: sa nu fiu vrednic de suferinta mea”. Ultima noastra libertate – cea interioara – nu se poate pierde. Aceasta libertate spirituala – care nu ne poate fi luata – arata Frankl – este aceea care da sens si rost vietii noastre.

Trecand in revista experientele sale din lagar, Viktor Frankl subliniaza, in mai multe randuri, ca detinutul care si-a pierdut increderea in viitor – in viitorul lui – e condamnat pentru ca isi pierde taria spirituala si se lasa sa decada.

Doctor Frankl a fundamentat si o teorie proprie in domeniul psihoterapiei – logoterapia, considerata a fi a treia scoala vieneza in domeniu, dupa cele ale lui Freud (psihanaliza) si Adler (psihologia individuala). Logoterapia se concentreaza asupra sensului existentei umane si asupra cautarii sensului de catre om.

In opinia sa, nu trebuie cautat sensul abstract al vietii, pentru ca fiecare dintre noi are vocatia sa proprie, misiunea sa proprie in viata – aceea de a duce la indeplinire o anumita sarcina care se cere implinita.

Iar sensul vietii poate fi gasit pe trei cai diferite: 1) Creand sau infaptuind ceva; 2) Experimentand ceva sau cunoscand pe cineva; 3) Prin atitudinea pe care o avem in fata unei suferint