Ce a făcut însă Coreea de Nord a fost să scoată arma nucleară din zona psihologicului. După ce lumea se liniştise cum că astea ar fi mai degrabă arsenal de descurajare decât bombe propriu-zise, vine un puşti şi, cu o candoare de virgin în ale relaţiilor internaţionale, se comportă de parcă ar fi ok să dai cu bomba nucleară. Ştirea că s-au pus două rachete nucleare pe rampă în Coreea de Nord a readus în headlines teme despre care se uitase destul de repede după 1990. Nu vorbim despre posibilitatea unui conflict de anvergură. Rusia şi China, protectori tradiţionali ai ultimei dictaturi „staliniste” veritabile au cam confirmat că şi-au scăpat învăţăcelul de sub control. Ăla micu’, Kim Jong Un sau aşa ceva, nu pare să mai răspundă la niciun stimul clasic al sistemului internaţional şi a arătat tuturor posesorilor tradiţionali de armă nucleară, indiferent de regim politic, că nu poţi lăsa aşa ceva pe mâna oricui. Bomba nucleară nu este un drept, este cel mult un privilegiu. Atâtea discuţii despre neproliferare şi atâtea tratate care deveniseră mai degrabă prilejuri pentru puterile angajate în războiul rece de a mai negocia una alta, au căpătat brusc o nouă relevanţă. Au fost totuşi puţine episoade în care lumea chiar credea că este pe marginea conflictului nuclear. Cel mai serios dintre ele a fost, desigur, aşa-numita criză a rachetelor cubaneze din 1962. Cel mai aproape de un război nuclear şi cel mai aproape de un al treilea război mondial. Acum însă vorbim despre altceva: un actor minor al sistemului, fie el şi un membru al „axei răului”, respectiv o ameninţare cu războiul nuclear extrem de prost motivată. Faptul că există două rachete pregătite pe rampă depăşeşte cu mult ce s-a întâmplat în materie de ameninţări nucleare după încheierea războiului rece. Faptul că deja circulă bancuri cu perfor