Mai ieri-alaltăieri, am citit un articol scris de Simona Catrina, redactor-şef adjunct la adevarul.ro. Era furioasă! Părăsind pentru puţin timp, sper, alte teme şi subiecte mai incitante, s-a supărat rău pe mitocanii români, abonaţi non-stop la ”suzeta mârlăniei”. Şi noi suntem deranjaţi zilnic de ei. Se întâmplă, însă, ca mitocanii să nu fie singurii care ne calcă pe/în picioare, care ne fac viaţa un calvar.

Ideea este următoarea: scrisul ei m-a înfuriat şi pe mine, mi-a indus o stare sufletească învolburată. Furia cu privire la mitocani şi fârtaţii lor zăcea pe fundul sufletului meu, de mai mult timp, un fel de revoltă latentă, ca o drojdie pe fundul unui butoi cu vin alb şi limpede, depunere aflată totuşi în stare de oareşce alertă.

Având articolul Domniei Sale în dreapta mea, vine de la televizor, din partea stângă, o ştire: oamenii bolnavi de cancer sunt din nou neglijaţi! Adică, pentru aceşti oameni care îşi numără clipele vieţii (cine nu speră să trăiască mai mult?), ba nu se găsesc bani, ba nu există medicamente, ba se fac reţete fictive, medicii şi farmaciştii furând în văzul şi cu ştiinţa lumii (mai puţin ale procurorilor cu anumite culori politice), iar, în acest timp, unei sărmane femei tinere, o fostă frumoasă mamă, îi cade treptat podoaba părului, semn că se va stinge repede.

Din nişte cifre pe care nu le reproduc, reiese că pentru un bolnav de cancer, statul român cheltuieşte uneori mai puţin decât pentru un câine care se bucură de adăpost, dacă mai trece pe la Bucureşti Brigit(t)e Bardot, sau pentru un puşcăriaş care a omorât un om, sau mai mulţi.

Paranteză: situaţia aceasta la români poate să continue la infinit! Ne e milă de câini, pe care trebuie să îi iubim (bravo nouă!), dar nu mai mult decât pe semenii noştri. Dacă se întâmplă aşa, se cuvine să ne întrebăm: oare nu suntem cel puţin ciudaţi?

Prop