Miercuri, 3 aprilie 2013, după-amiază. La Librăria Editurii Adevărul de pe Doamnei, s-a lansat cartea lui Ion Novăcescu „Linşajul mediatic în politica românească. 1919. Adevărul versus Ionel C. Brătianu“.
Între mine şi autorul cărţii s-a ivit o controversă. Ca şi în lucrare, Ion Novăcescu susţinea la lansare că Ionel Brătianu a pierdut alegerile din 1919, pentru că Trustul Adevărul l-a supus unui linşaj mediatic.
Afirm, în replică, o teză de căpătâi a scrisului meu: un politician e îngenuncheat în democraţie de Realitate şi nu de Presă. Ionel Brătianu a pierdut alegerile, pentru că, după cinci ani de guvernare cumplită, electoratul voia o schimbare. Corect sau incorect, românii puneau pe seama lui Ionel Brătianu încercările din Primul Război Mondial.
Reuşitele – înfăptuirea Marii Uniri, votul universal, Reforma agrară – li se păreau normale, urmând unei logici a Istoriei, şi, prin urmare, fără nicio legătură cu premierul Ion C. Brătianu.
Angajând un linşaj mediatic, „Adevărul“ nu numai că nu contrazicea spiritul public, dar mai mult, câştiga în autoritate şi tiraj prin plierea la starea de spirit a cititorilor.
Pentru a fi mai convingător, în intervenţie aduc un exemplu din destinul meu de gazetar.
Între 1990-1996, gazetele pe care le-am condus – „Zig-Zag Magazin“, „Expres Magazin“, „Evenimentul zilei“ – au dus o campanie de presă susţinută împotriva lui Ion Iliescu.
Poziţia acestor gazete răspundea însă unei stări de spirit publice tot mai ample pe măsură ce regimul Iliescu împlinea ani buni de existenţă. În bătălia cu FSN-ul şi cu Ion Iliescu nu făceam altceva decât să răspund unei nevoi a tot mai multor cititori. Aş putea să mă împăunez acum, în numele alintatei Puteri a Presei, cu titlul de om care l-a răsturnat pe Ion Iliescu. N-o fac, totuşi. Şi din simplul motiv că şi acum sunt convins de adevărul unei axiome: presa câ