Vă vine să credeţi că Lăcătuş are 49 de ani?
N-am fost niciodată fanul lui Lăcătuş. Nu a fost, pur şi simplu, pe stilul meu, atît cît înţelegeam fotbalul în anii în care l-am prins în activitate. L-am respectat ca jucător, l-am admirat şi i-am apreciat calităţile, dar nu mai mult de atît. Nu vorbesc despre erorile “Fiarei”. În atîţia ani de carieră înfierbîntată, excesele potenţează de multe ori caracteristicile simbolului. Ce mă pune pe gînduri e realitatea contabilizată sumar: Lăcătuş a împlinit 49 de ani!
Lui Hagi îi stă bine uşor cărunt, Răducioiu îmbătrîneşte cu surîs la o “naţională” de juniori, dar în cazul lui Lăcătuş mi-e imposibil să accept aniversarea aceasta! Năvalnic şi şuierător, l-am crezut mereu înfipt în aerul dintre contraatac şi tackling: cumva dăruit tinereţii şi deopotrivă purtător al vitezei şi prospeţimii ei. Să repetăm: Lăcătuş, 49 de ani!
Antrenorul Lăcătuş a bifat deja 9 echipe de club ca “principal”. Fără mari performanţe, cu o atitudine în care colţii s-au transformat în răbdare, uneori poate şi în ezitări. Dar locul lui Lăcătuş, aş îndrăzni să cred, e tot aproape de gazon. După 2-2 cu Ungaria şi 0-4 cu Olanda, meciuri în care ne-au lipsit multe, dar, înainte de orice, n-am avut mîndria tricoului şi răutatea fotbalului, îl văd pe Lăcătuş în jurul reprezentativelor de copii şi juniori. Poate nu selecţioner, dar consilier, director tehnic, un psiholog fără diplomă, dar cu rănile crampoanelor şi trofeele cîştigate pe post de doctorat.
Nu împărtăşesc ideea că talentul dispare în aceste vremuri la nivel de copii şi juniori. Sînt probleme de organizare, de selecţie, lipsesc unele cărămizi esenţiale din piramida formării. Dar talent este fără să vrem şi oricît ne-am împotrivi, din fericire. Însă nu văd, aproape nicăieri, cuvîntul acela pe care-l rostesc fotbaliştii şi antrenorii în faţa camerelor cînd n-au cu ce umple timpul
