În ultima vreme cele mai citite, distribuite şi comentate articole ating tema naţională. Că este vorba despre Moldova de peste Prut, despre scandalul steagurilor secuieşti, despre fetiţa cu bentiţă, despre cum stă ţara noastră în genunchi pe la Bruxelles, toate aceste subiecte scot radicalii şi extremiştii din adormire.
Aceştia citesc titlurile, aproape că nu-i mai interesează conţinutul, şi încep de îndată să-şi dea cu părerea în mod extins despre unguri, secui, Angela Merkel, ruşi, romi, filonul dacic, sângele roman, conspiraţia mondială împotriva României etc.
De cele mai multe ori impresia este că oricât de echilibrat ai scrie, oricât de delicat te-ai exprima pe o asemenea temă, comentariile vor strica toată grija şi atenţia ta. Şi că, în final, scrii degeaba.
Uneori dialogul pe teme naţionale este inutil pentru că părerile interlocutorilor sunt de nezdruncinat în faţa oricărui argument. Ţi se arată un clip video cu o demonstraţie că povestea pâinii pe care nu o poţi cumpăra în oraşele cu etnici maghiari majoritari este falsă şi imediat vin douăzeci de deştepţi care pot jura că lor sau cuiva din familie i s-a întâmplat asta.
Arăţi că pe o clădire a unei primării din Ungaria este arborat steagul României şi maghiarii nu sunt deranjaţi, imediat apare cineva care-ţi scoate ochii cu băţul drapelului spunând că e o făcătură, că în Ungaria românii sunt discriminaţi, că n-au aceleaşi drepturi pe care le au ungurii la noi în ţară.
Uneori ”vocalii” naţionalişti îmi par o minoritate cu prea multe drepturi şi cu o prea mare libertate de exprimare. Vreau să cred că există o majoritate tăcută care, ca şi mine, râde când vede inflamarea pe aceste teme într-o Europă care şterge graniţele, într-o lume în care diversitatea este mai apreciată ca enclavizarea.
Acum şase ani, când am călătorit prin Harghita şi Covasna, drumurile dintre oraşe erau d
