Argentina Gribincea, cititoare „Adevărul”, ne-a scris despre tentativa nereuşită a bunicului Ion de a trece graniţa sovietică spre România în 1941, o mărturie dureroasă venită din inima Basarabiei: „ bunica nici n-a dorit să vorbească despre circumstanţele morţii bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii… ”.

„Ştii ce trebuie să faci dacă te rătăceşti în pădure şi te întâlneşti cu un urs?”, mă întreabă mama şi eu deschid ochii a aşteptare mirată şi zâmbesc, imitând-o pe ea, pentru că şi mama are acel aer misterios, pe care îl admiram în momentele cele mai plăcute din câte puteau exista: cele de lectură, de joacă şi de… discuţii interminabile cu ea.

Am vreo şase ani, iar mama ţine să-mi povestească o istorie din viaţa ei (şi ce poate fi mai interesant pentru un copil, decât o istorie amuzantă din copilăria părinţilor lui?). Unele detalii ale poveştii le voi înţelege mult mai târziu, când voi reveni, obsedată parcă, asupra acestui subiect, încercând să înţeleg.

Deocamdată, am doar şase ani, sunt curioasă şi aştept… povestea. Iar mama îmi spune în câteva fraze o „învăţătură” pe care, probabil, a asimilat-o şi ea cu minte de copil din istoria uneia dintre acele zile tragice din viaţa românilor din zona de ocupaţie sovietică:

ne-am pornit la drum, spre România...

- Într-o zi, pe când eram şi eu mică, tatăl meu, adică bunicul tău, m-a luat de mână (eu fiind cea mai mare, aşa s-au înţeles mama şi tata: să merg eu cu tata, iar Dorina să rămână cu mama) şi ne-am pornit la drum, spre România... Am mers drum lung, am stat puţin în ospeţie la nişte rude îndepărtate, apoi, prin pădure… Am dormit în pădure şi… ne-am întâlnit cu un urs!Să ştii, când vezi că se apropie un urs, trebuie să te prefaci că ai murit şi ursul, oricât de flămând ar fi, te va lăsa în pace, pentru că ursul e un animal nobil, nu mănâncă mortăciuni…