Ce minuni s-au petrecut în cei 23 de ani de mirifică tranziţie de la „socialismul multilateral-dezvoltat” al lui nea Nicu, la „capitalismul de cumetrie” iliescian sau băsist, de astăzi? Ce prefaceri şi... binefaceri s-au abătut asupra marilor şi, să recunoaştem, performantelor capacităţi de producţie (multe pentru export) de odinioară? Ce beneficii mai aduce ţării potenţialul ei agricol? Diriguită de guvernele postdecembriste, cum îşi pune România în valoare potenţialul uman? Trei milioane de români s-au bejenit spre Vest. Industrie (constatarea nu îmi aparţine, e opinia amară a multor voci avizate, din cercetare, din mediile economic şi academic) nu prea mai avem. Au pus-o pe butuci incompetenţa miniştrilor de resort şi privatizările... de succes. Exemplele „palpabile” le avem peste tot în ţară, ca şi pe meleagurile „legendare” din cuprinsul Oltului. Care mai e soarta unor binecunoscute entităţi productive precum „Rulmenţi”, „Textila”, „Utalim”, „Oltul”, AC Ind, TCH? Cum se luptă să subziste, decimate de noii investitori „Cărbunoasele”, IPTAPA? Cu două decenii în urmă, clasa muncitoare de pe platforma slătineană număra, făcând preponderent producţie pentru export, aproape 30.000 de truditori. Câţi mai lucrează astăzi? Pe unde s-au risipit? Fie s-au întors la sat, înglodaţi într-o agricultură de subzistenţă, fie îngroaşă rândurile şomerilor, fie au pribegit prin ţări străine în căutarea unui loc de muncă. Imaginea o vedem, trasă la indigo, şi în industria corăbiană (Zahărul, Tăbăcăria, Firele şi fibrele sintetice), şi la Caracal (Conservele, Complexul „porcin”), şi la Drăgăneşti-Olt, şi la Scorniceşti sau Balş.

Vedem ce se întâmplă în aceste zile cu salba de cinci combinate industriale, ruinate, decapitalizate, după privatizare de grupul Mechel şi revândute, toate cinci, la preţul unui... frigider. Urmărim de vreun an de zile cronica... veselă a priv