Oltchim trebuie să recupereze nu doar o repriză slabă, ci şi dorinţa de victorie

Cînd Bulatovici rata cu poarta goală, începeai să te întrebi dacă 40 de ani, cît împlineşte clubul Oltchim, mai contează în handbalul de astăzi? Dacă nu cumva timpul atîrnă oricum mai uşor decît milionul de euro în plus din bugetul lui Gyor?

În primele 20 de minute, jucătoarele lui Vestergaard au greşit tot ce se putea greşi. În ciuda cîtorva sclipiri, a cîtorva pusee orgolioase, n-au arătat ca o echipă hotărîtă să cîştige. Nici măcar ca o echipă care are salariile plătite la zi. Nici măcar ca o echipă. Ce-i lipseşte Oltchimului 2013, cel mai bun Oltchim din toate timpurile, pe hîrtie?

Un mediu. O perspectivă. Handbalul nostru se află în faza de mercenariat a profesionismului. Faza în care e greu să convingi jucătoare şi antrenori să creadă într-un proiect sau altul. Meciul-tur cu Gyor a semănat cu un exerciţiu de autosugestie: Pineau, Meiroşu, Barbosa se străduiau din alergare să creadă că joacă la o mare echipă, nu la o iluzie întreţinută artificial pe ruinele altei iluzii, mult mai dureroase. În repriza a doua, Oltchim a luptat, a entuziasmat pe contraatac, s-a apropiat la două goluri, la un gol de adversar. Dar nu s-au desprins, “de ce oare, Meiroşu?”, oftau comentatorii de la DigiSport.

Gorbicz şi compania au fost egale cu ele însele de la un capăt la altul. Au greşit şi ele, au dat şi ele din cap ca şi cum ar fi priceput indicaţiile scandate ale antrenorului. Delicioase momentele cu cei doi tehnicieni gesticulînd ca generalii pe un front de femei! Momente mai palpitante decît meciul în sine, cu unguroaicele în permanenţă la conducere.

Oltchim a pierdut la o diferenţă care lasă loc de revanşă. A pierdut pentru că timp de o repriză nu s-a aflat complet pe teren. Poate handbalistelor lui Vestergaard le-a lipsit sala de la Vîlcea. Polivalenta din Bucureşti