Conform unui raport al Curţii de Conturi adus la cunoştinţa publică de către ministrul delegat pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, Lucia Ana Varga, din 1990 până în 2011, în România s-au tăiat ilegal 80 de milioane de metri cubi de lemn. „Asta înseamnă că România a pierdut peste cinci miliarde de euro din cauza tăierilor ilegale. Efectele le vedem. Inundaţiile sunt efectele acestor tăieri ilegale.“ Doamna Varga vrea, desigur, să spună că perdantul este statul român. În fond, amărâţii care au tăiat pădurile, lăsând loc liber torentelor şi inundaţiilor şi văzându-şi casele surpate ori duse la vale, fac şi ei parte din România; ba chiar sunt o Românie mult mai concretă decât instituţiile dindărătul cărora se drenează ţara de resurse. Această Românie, despre care se vorbeşte mai ales în anchetele sociale ori, în termeni mai abstracţi, la bilanţurile economice de etapă, când vine vorba despre „coşul zilnic“ şi despre escaladarea unor cote noi ale sărăciei, are nevoi concrete, cotidiene, puse sub semnul simplei, deşi complicatei, supravieţuiri.

Vorbind despre tăierea pădurilor aducem vorba, conştient sau nu, despre mai multe probleme: despre incapacitatea statului de a gestiona soarta acestei bogăţii naţionale, despre lipsa de interes a organelor îndrituite pentru o chestiune care vizează siguranţa naţională, despre interesul fundamental al românilor pentru „plămânul verde“ al naţiunii şi despre absenţa unor politici silvice eficiente, corelate cu cele general-economice. La toate acestea, doamna ministru spune că „acţionăm în două feluri. Pe de o parte, întărim cadrul legislativ, astfel încât să nu mai fie permisă tăierea necontrolată a pădurilor în România, iar pe de altă parte, vom înteţi controalele şi vom lua măsurile drastice pe care ni le va oferi cadrul legal pentru cei care devastează pădurile din România“. Prohibiţii şi pedepse crescute, aşadar. Cam atât