Recunosc, nu mă dau în vânt după şedinţe. Ba chiar aş putea spune că le detest. Cu excepţia celor pe care eu însămi le provoc la serviciu (şi pe care, probabil, le detestă alţii!)... Cu toate acestea, mă pot lăuda că n-am lipsit la aproape nici una dintre şedinţele şcolare ale copiilor mei.
În primul rând, pentru că îmi place să cred că sunt un părinte responsabil. În al doilea rând pentru că, o ştiţi şi voi, cei mici, de regulă, sunt extrem de nefericiţi când constată că părinţii le ignoră problemele. Şi mai am un motiv ascuns, aş zice sentimental. Momentul în care intru în clasă, mă înghesui în băncile de lemn şi privesc către tablă îmi răscoleşte nostalgiile după cei mai frumoşi ani – cei ai propriei copilării, mai cu seamă că am fost eleva aceluiaşi liceu ca şi copiii mei. Doar că pe atunci nu se numea "Jean Monnet" şi nu ascundea atâtea fiţe.
În rest, nimic care să te atragă la şedinţele cu părinţii. Totul se desfăşoară după regulile unei stereotipii înspăimântătoare: se citesc notele din catalog (care le iscă, deseori, reacţii de surprindere absolută unora dintre părinţi), se discută eternele derapaje disciplinare ale odraslelor (care însă au ajuns să nu mai mire pe nimeni), apoi profesorii îi acuză pe părinţi pentru lipsa de implicare, părinţii le întorc acestora acuzele, legându-le cu fundiţa acelui bine-cunoscut "pe vremea mea, şcoala...". Se strâng bani pentru fondul clasei, se citeşte planificarea tezelor, se fac planuri pentru vacanţe şi se chelfănesc părinţii în locul odraslelor. Totul e previzibil, cu excepţia notelor-surpriză...
...Şi totuşi, nu pot să nu remarc efectul terapeutic, cel puţin în ceea ce mă priveşte, al şedinţelor cu părinţii. Ele au devenit locul în care mă liniştesc, văzând că problemele pe care le am eu cu adolescentul de acasă sunt, cu mici excepţii, universale. Că frământările me
