Acest text face parte dintr-un studiu care va fi publicat în volumul Istoria recentă altfel. Perspective culturale, editat de Andi Mihalache și Adrian Cioflâncă, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2013.

La Arhivele Naționale s-au păstrat ra­poar­tele interne ale Partidului Muncitoresc Ro­mân privind modul în care moartea lui Sta­lin a fost trăită în România. Din aces­tea, aflăm un lucru surprinzător: în toată ța­ra, în intervalul 6-9 martie, s-au des­fă­șurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 mi­lioane de oameni. Adică 40% din po­pu­lația de atunci a țării. Or, aceasta ar în­semna că atunci s-a înregistrat cea mai ma­re mobilizare populară din istoria Ro­mâ­niei (cu excepția momentelor electorale și plebiscitare). Iată un lucru neștiut, pe care cu greu ni-l putem imagina pomenit în manualele de istorie. Cum s-a ajuns la această mobilizare record? Au trecut 60 de ani de la moartea lui Stalin, între timp a apărut raportul lui N. Hrușciov, co­mu­nismul s-a prăbușit, iar despre dictatorul sovietic s-a scris un munte de cărți care dez­bracă totul de iluzii. Tentația ar fi să pu­nem totul pe seama aparatului de re­pre­siune și mobilizare al unui stat totalitar. Este o abordare corectă până la un punct: regimul comunist a fabricat într-un timp record mecanisme foarte eficiente de a pro­duce mulțimi organizate. Dar nu toți cei strânși în adunări publice au ajuns aco­lo prin mobilizare mecanică și coerciție. A existat și participare spontană, voluntară, sinceră. Și, în general, istoria co­mu­nis­mu­lui nu este doar istoria represiunii brute. Fără a lua în calcul participarea/mo­bi­li­za­rea, controlul social și cooptarea, nu vom înțelege decât o parte din poveste.

Confuzia emoţională

Dacă luăm de bună cifra de 7 milioane de participanți, este evident că i