Una dintre primele lovituri date de Revoluția română a fost demolarea statuilor de tristă amintire. În mod straniu, aproape tuturor participanților li s-a schimbat destinul într-un mod tragic. Au murit în urma unor boli incurabile, s-au sinucis, au plecat în exil, și-au pierdut funcțiile.

Timpul și-a pus amprenta pe bronz

Lenin și Groza, de 23 de ani la orizontală...

Cu toate că, imediat dupa 90 toată lumea era pusă pe demolat simboluri şi idei care aminteau de practicile comuniste, iniţiativa dărâmării statuii lui Lenin de pe soclul său din Piaţa (încă) Scânteii a aparţinut unei personalităţi care îşi petrecuse mare parte a vieţii în exil. Este vorba despre părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Simbol de necontestat al luptei anticomuniste, el a observat, cu prilejul primei vizite făcute în România post decembristă, în februarie 1990, că statuile liderilor comunişti Lenin şi Petru Groza sunt încă pe soclurile lor, sfidând „noua orânduire” ce era pe cale să se instaureze în România. El nu a cerut direct demolarea statuii, ci a sugerat acest lucru în discuţiile purtate cu preotul Sorin Grecu, un fost discipol de-al său, care l-a însoţit peste tot pe toată perioada celor cinci zile ale vizitei în România şi l-a apărat, precum scrie părintele Calciu într-una din cărţile sale, prin simpla lui prezenţă, de atacurile eventuale ale agenţilor securităţii.

O boală incurabilă…

Şi părintele Calciu avea tot dreptul să fie îngrijorat de aceste eventuale atacuri, mai ales că, la scurt timp, starea de sănătate a domniei sale a început să cunoască o continuă deteriorare. Ultima încercare de a învinge boala incurabilă are loc in 2006, tot la Bucureşti, la Spitalul Militar. Se stinge două săptămâni mai târziu, în America, cu numai două zile înainte de a împlini 81 de ani, răpus de cancer la pancreas.

Culmea este că a fost ma