Laura asteapta criza lui nea Tudor. O asteapta deja de o saptamana, de cand nea Tudor poarta infasurat in jurul capului un turban alb si urias din care curge un râu multicolor de fire.
Atunci cand Laura pronunta o litera si un numar, ca atunci cand anunti o mutare la sah, nea Tudor incepe sa vada stelute colorate. Sau sa-si simta pieptul cald. Sau sa auda te miri ce sunete. Dar are rabdare cu Laura. Si Laura are rabdare cu criza.
Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti are probleme cu lifturile in special lunea si vinerea dimineata. Sunt zilele in care se fac cele mai multe internari si externari si, ca sa prinda un lift, unii pacienti asteapta si cate un sfert de ora.
Medicilor le e mai usor daca au o cartela speciala de acces. Laura Craciun nu are: e doar un rezident neurolog de anul trei.
SURUBELNITE SI PILE
Are 27 de ani, parul ridicat intr-un coc inalt si cele mai mobile sprancene pe care le-ai vazut vreodata. Cand rade (si rade des), sprancenele se valuresc innebunite in toate directiile. “Chiar e asa de bine?”, o intreaba o colega rezidenta mirata de veselia cu care Laura ii povesteste cat de bine ii merge in clinica de neurologie a spitalului.
“La noi, din pacate, toata lumea se plange”, povesteste Laura despre obiceiul care bantuie printre medicinistii din anii terminali si rezidentii tineri. “Si eu am crezut, pentru o vreme, in mirajul Vestului. M-am hotarat cu greu sa dau rezidentiatul in tara. Evident, cand ii auzi pe colegii mai mari cat de greu este, ca nu reusesti nimic fara pile, ca nu poti sa faci nimic, ca nu te invata nimeni... Dar nu e adevarat. Eu nu am pile. Si sunt fericita.”
Intrebarea mirata a colegei rezidente o face pe Laura sa piarda liftul. O asistenta batrana ii face semn sa mearga cu ea acolo unde, dupa un colt, mai sunt ascunse alte doua lifturi. Din
