Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent a