Primăvara asta e dată dracului, aş prinde un cocostârc, i-aş pune jambiere de carton şi l-aş trimite înapoi în ţările calde cu aprilie lui cu tot, că prea ne împleteşte optimismul unul pe faţă, două pe dos. Nici mătasea broaştei nu se lasă mai prejos, căci înveleşte cu stofa ei de jad timpuriu ciulinii Bărăganului din Insula Mare şi cea Mică ale Brăilei; acolo unde se ascundea de poteră domnul bandit Terente, violatorul de virgine, poreclit şi Regele Bălţilor. Mie mi-e un dor nesfârşit de Delta Dunării, mai cu seamă că în prezenta mea viaţă n-am avut timp şi nici vrere pământească s-o văd. Aşa că hai să batem palme şi clopotele de la Biserica Ortodoxă Brăila pentru a-mi cizela prohodul trecerii mele degeaba prin România Pitorească. Totuşi, n-am rămas dator Dunării de Jos căci m-am făcut frate de cruce cu namila blândă de Codin, copilul din flori al lui Panait Istrati (Codin, Codin aş bea vin de Drăgăşani/Anghelina-mi cere bani) de prin zonă, acolo unde un oarecare „Bălălău de la Galaţi/Făcea copii cocoşaţi/Şi-n vreo câţiva ani de zile/Umplu casa de cămile.“

Lady UTA s-a proţăpit în gâtul clasamentului, de unde chelfăneşte la fundul gol toate contracandidatele la promovare. Ar fi şi timpul, căci au început să-mi înţepenească oasele-mi rablagite prin divizia secundă, printre anonimii iluştri altădată. Lady UTA, cea alintată de un colos al prozei româneşti (dacă-mi citiţi editorialul până la acapăt, veţi vedea despre cine este vorba; până atunci, mucles!), alintată, zic „Baba UTA“, întru ciuda prietenului lui, Mircea Micu, un locuitor cumsecade al Micălăcii; Lady UTA, cea care cu ani în urmă, în timpul vieţii noastre făcea legea în fotbalul românesc; Lady UTA, Campioana Provinciei, echipa lui Petchovski, a lui Domide şi a altor mulţi îngeri de pe malul Oraşului de pe Mureş;

Lady UTA, nobila echipă a lui Neumann, care odată trezită din amorţire va face adv