Dacă admir inflexibilitatea în cazul magistratului, o privesc cu îngrijorare în cazul omului politic, dar și al formatorului de opinie, atunci când el îl îndeamnă pe omul politic în această direcție. În primul caz, inflexibilitatea e imperativă; în al doilea, e rețeta unei catastrofe.
Săptămâna trecută a plouat cu acuzații de „trădare“, „capitulare“, „compromis toxic“ și alte caracterizări similare. În sine n-ar fi fost o noutate, dar faptul că ele au căzut din direcții diametral opuse – pe de o parte, din tabăra Antonescu-Voiculescu asupra lui Ponta, pe de alta, din aceea a comentatorilor din tabăra Morar-Macovei asupra lui Băsescu - e îngrijorător. În orice caz, fronturile de luptă s-au redesenat diferit față de cum erau până ieri: cu un „centru“ Băsescu-Ponta și cu două extreme care se detestă, dar se înțeleg într-un punct – acela că centrul e trădător. N-ar trebui să trecem cu prea mare ușurință peste această bizară situație.
Departe de mine, desigur, de a echivala cele două extreme: de fapt, d-l Morar și procurorii săi au tot dreptul să fie „extremiști“ – ei chiar sunt datori cu o atitudine inflexibilă. Niciun compromis nu e acceptabil în cazul unui magistrat și tocmai de aceea gestul d-lui Morar de a demisiona de la conducerea interimară a Parchetului General e firesc. D-l Morar nu are a se plasa la nivelul politicii, ci numai la cel al marilor principii ale justiției și legii, pe care e dator să le apere și să le pună în aplicare, orice ar fi. Ceea ce a și făcut de-a lungul a 8 ani – motiv pentru care are parte de toată admirația noastră. Altfel stau lucrurile cu politicienii: pentru ei inflexibilitatea și radicalismul – chiar pentru o cauză bună – sunt dezastruoase. Căci sarcina lor nu e să aplice marile principii ca atare, ci să facă un pic mai bună lumea destul de rea în care trăim sau, la limită, să facă în așa fel în
