De la psalmii davidieni, la evlaviosul Dosoftei, la prima încercare heliadescă, apoi la Arghezi, la psalmii lui Eugen Dorcescu ori la imnele lui Ioan Alexandru, ispita psalmodierii atinge multe sensibilităţi lirice, iar formulele trec de la incantaţia evlavioasă, aproape eclesiastică, la cea laicizată şi mai apoi la cea abstractă, ideatică, radicalizată în formulări filosofice care fac din start selecţia cititorului. Revolta împotriva datului, lamentaţia profană a efemerităţii, drama lucidităţii şi neputinţa desăvârşirii duc adesea la inventarea unei ontologii paralele în care transferul metafizic spre o de-construcţie şi mai apoi la o re-construcţie a unui alt întreg, dar care nu mai este Totul fiindcă spulberă misterul Unului.

O carte bine structurată pe această temă a scris la noi Maria-Daniela Pănăzan (Poezia religioasă românească, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006). O retrospectivă similară mi-a prilejut recent lectura unei cărţi mai vechi a lui Dumitru Velea, Cartea fragmentelor I. Cuvinte fără orizont (Ed. Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 1995), o carte cu o istorie care se regăsește în ea însăși: „Între o Carte retrasă şi alta imposibilă, ce faze să dezlănţui, Eu cu minţile tulburate?”. Cartea, refuzată, în chip firesc la vremea aceea, de Editura Eminescu, avea să aştepte în sertar douăzeci şi trei de ani. Important este că, în fine, avem o carte cu patruzeci şi unu de poeme în proză, notate pe versete, pusă sub semnul pendulării între faustian şi dantesc nu printr-un refuz al ordinii, după modelul lui Nietzsche (Die Geburt der Tragödie, Also sprach Zarathustra, Jenseits von Gut und Böse, Götzen-Dämmerung, Der Antichrist etc.), ci pur şi simplu din raţiunea hegeliană potrivit căreia „Cugetarea şi reflexia au depăşit artele frumoase”, aşa cum se reţine ca motto anticipând discursul în-van-ostentativ al autorului. Cartea lui Dumitr