Istoria perioadei interbelice consemneaza impartirea puterilor europene intre castigatorii pacii, sustinatori ai status-quo-ului creat prin Tratatul de la Versailles, si perdantii pacii, adepti ai reviziuirii tratatelor. In acest context Romania Mare era o insula de legitimism intr-un ocean revizionist. Capatand, prin efectul proiectului politic versaillez, o dubla identitate geo-politica, ea intra, ca stat carpatic, in concurs cu Germania si ca stat danubian, in concurs cu Rusia. Astfel elita politica romaneasca revenea la dilema din 1914: Germania sau Rusia? A ales Franta – singura disponibila la un pret aparent convenabil – si asa, intrucat cheia problemelor sale se gasea la o distanta mai mare decat lungimea bratului (anglo) francez, a ajuns la mana „arbitrajului” rusesc (sovietic). Caci, ostatece rivalitatii lor traditionale si divizate de ea, puterile occidentale nu aveau cum garanta ordinea central-europeana fara acordul Rusiei. Spre a-l obtine au fost nevoite sa lase Romania in sfera de dominatie a Moscovei.
Cand imperiul ruso-sovietic s-a destramat, Romania a inteles ca revenirea sa in familia occidentala depindea de cat de departe dorea Germania sa impinga granita rasariteana a Europei politice. Desigur, in aceasta hotarare Berlinul nu era singur. Ca principal furnizor de resurse europene, optiunea sa era, insa, esentiala.
Problema era aceea ca, la finele secolului al XX-lea, in satul global ecuatia geo-strategica europeana era schimbata. Europa nu se mai intindea de la Atlantic la Urali (asa cum o definise Generalul De Gaulle) ci de la San Francisco la Vladivostok. In consecinta, alegerea intre Berlin si Moscova nu mai era de actualitate. Berlinul intra la pachet cu Kremlinul! Romanii nu au sesizat-o si mai ales, nu au acceptat-o. Asa le-au pierdut, dinnou, pe amandoua.
De asta data, insa, alternativa euro-atlantica nu era doar cea fran
