În vara 2009, Christian Caryl arăta în FP ce au în comun Ayatollahul Khomeini, Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al II-lea şi Deng Xiaoping? Se împlineau 30 de ani de la Marile Revoluţii din 1979. Dacă vrei să înţelegi valul de religie politizată, de globalizare post-comunistă şi de economie lăsată de capul ei care a definit era modernă, uită de 1968. Uită chiar şi de 1989. Anul 1979 este cel mai important dintre toţi. În acel an a început un capitol remarcabil în afacerile internaţionale - şi în istoria intelectuală - şi a avut cel mai straniu grup de autori imaginabil. În 1979, Ayatollahul Ruhollah Khomeini a preluat puterea în Iran şi a arătat o dată pentru totdeauna că „Revoluţia Islamică” nu este un oximoron. Uniunea Sovietică a luat decizia fatidică să invadeze Afganistanul sărac şi înapoiat, generând un mod diferit de rebeliune islamică, care a bătut primul cui în sicriul imperiului comunist. Premierul Margaret Thatcher a pus bazele unei renaşteri a conservatorilor în Marea Britanie, care nu numai că a schimbat regulile politicii în Occident, dar a şi conturat epoca ulterioară a globalizării conduse de piaţă. Primul pelerinaj al Papei Ioan Paul II în Polonia natală, în vara lui 1979, a dat un imbold popoarelor dornice de libertate din Europa Centrală şi de Est şi a dat startul evenimentelor care au culminat cu revoluţiile non-violente din 1989. Iar de-a lungul lui 1979, un vizionar stoic şi neverosimil, numit Deng Xiaoping, a făcut, în linişte, primii paşi pentru pregătirea Chinei comuniste pentru lungul său marş către epoca pieţei. Thatcher nu pare a avea nimic în comun cu ayatollahul şi cu Deng, cu atât mai puţin cu Papa. Şi totuşi, era ceva care conecta aceste persoane aparent disparate. Cu toţii au dat startul răsturnării, în moduri unice, a spiritului definitoriu al epocii lor - ordinea progresistă, seculară, materialistă, care dominase până atunci peis