Trecem prin lume ca gâsca prin apă. De cele mai multe ori nu vedem ce se intâmplă cu cei de lângă noi, nu vedem ce se întâmplă nici cu noi.
Iar atunci când vedem, ori ne facem că nu pricepem, ori ne spunem că nu e urgent, ori suntem prea obosiţi ori prea ocupaţi pentru a privi câteva secunde în plus, prea puţine pentru noi dar poate suficiente pentru a sesiza că cineva are nevoie de noi, că putem ajuta, că putem schimba ceva, că putem salva o viaţă sau schimba în bine viaţa cuiva şi chiar pe a noastră.
Toţi am avut în viaţă câte un moment de cumpănă, toţi putem spune că la un moment dat “am văzut moartea cu ochii” toţi am fost salvaţi de cineva, sau de ceva, căruia i-am spus întâmplare, sau noroc, sau înger păzitor, sau mâna Domnului şi am primit salvarea ca pe ceva ce meritam fără să ne întrebăm de ce am primit a doua şansă. Câţi dintre noi ne-am gândit că poate am rămas datori cuiva, poate divinităţii, poate vieţii, poate nouă înşine cu câteva secunde în plus, o nimica toată pe lângă ceea ce am primit atunci ? Câţi dintre noi putem accepta faptul că nu suntem cu nimic mai merituoşi decât alţii, iar dacă am primit o a doua şansă nu a fost pentru a continua să trăim în aceeaşi indiferenţă şi egoism, ci pentru a da la rîndul nostru şansa altuia sau altora să trăiască?
Nu trebuie să aşteptăm o întâmplare extraordinară pentru a putea salva o viaţă. Nu trebuie să urmărim pe cineva anume pentru a vedea dacă este în pericol sau nu. Nu trebuie să avem capacităţi extrasenzoriale pentru a vedea că zilele noastre se scurg iremediabil, că ne îndreptăm spre un sfărşit nu numai implacabil ci şi ruşinos. Trecem prin viaţă indiferenţi, cerem salvarea de la alţii, dar nu facem nimic nici pentru a o merita, nici pentru a ne salva pe noi sau pe alţii. Trecem prin viaţă egoişti fără să vedem, fără să ne intereseze că mor lângă noi oameni, că prin indiferenţa noastr
