Exact ca-n orice breaslă, şi-n aceea a muzicienilor (ce include cu sau fără voia unora instrumentişti, muzicanţi, cover-işti, vedete în curs de devenire şi câte şi mai câte) din oraşul nostru există o sumedenie de „găşti“. Cu antipatiile şi simpatiile de rigoare. „Cercurile“ astea au o activitate cât se poate de precisă şi inventariază posibilele locuri de cântat din Timişoara. Activitatea se lasă uneori cu scântei, căci muzicienii au nevoie să-şi plătească facturile, iar locurile unde se cântă sunt cam aceleaşi. Şi-atunci, se inventează poveşti de denigrare a concurenţei şi alte istorioare hazlii.

Aceste mici înţepături între reprezentanţii breslei sunt cât se poate de savuroase. Şi de-nţeles, la urma urmei, căci dincolo de bani se adaugă şi orgoliul. O chestie în care marea majoritate a artiştilor excelează. Dincolo de orgolii şi războaiele dintre muzicienii timişoreni, avem un obicei „genial“ încetăţenit pe la noi. O bună parte a muzicienilor din Timişoara (şi nu numai) este cât se poate de apolitică. Asta dacă e să te iei după declaraţiile lor publice, căci după două, trei beri consumate împreună te dumireşti că totul e „de faţadă“.

Oficial, aceştia evită să susţină făţiş vreo formaţiune politică din raţiuni oarecum lesne de înţeles. De exemplu, atunci când e campanie electrorală, e bine să fii în cărţi pentru toată lumea, căci onorariul încasat e acelaşi din orice parte a eşichierului politic. La urma urmei, e o chestie care poate fi înţeleasă până la un anumit punct. Deci, ca muzician, ca să trăieşti, ai nevoie de cântări. Iar ca să cânţi mult şi să fii invitat la diverse sindrofii gen Zilele Cartierului sau Festivalul Vinului, trebuie să fii prieten cu toată lumea. Nu numai în campanie electrorală e valabil acest silenzio stampa.

Muzicieni respectabili ai oraşului care se consideră repere morale evită cu bună ştiinţă să se pronunţe în