Un Messi al romanului e acest barcelonez get-beget*, înzestrat cu o imaginație în perpetuă alertă, cu tehnica unui inventator de miracole și cu o plăcere a scrisului cu care te vrăjește instantaneu. După ce-i citești o carte, cauți tot ce a mai scris Zafón și regreți că nu știi spaniola, ca să nu aștepți după traduceri. Cu el te întorci la fericirea inocentă pe care ți-au dat-o, în adolescență, romanele lui Dumas-tatăl, la misterele lui Eugène Sue și la personajele fantastice ale lui Dickens. Zafón are darul de a te face să-l crezi indiferent ce ți-ar povesti, fiindcă pentru el romanul e arta negocierii cu imposibilul, nu cu ceea ce i s-ar putea întîmpla oricăruia dintre noi. Sau cum spune Marina, personajul lui: „Ținem minte numai ceea ce nu ni s-a întîmplat!”.

Elevul unui liceu iezuit din Barcelona explorează orașul vechi și pătrunde într-un palat misterios, unde o cunoște pe Marina, scriitoare în devenire, și pe tatăl ei, pictorul. Împreună cu ea pornește pe urmele unui genial doctor de proteze. Un fel de Frankenstein al pieselor de schimb pentru oameni, venit de la Praga, despre care tot orașul știe că a murit într-un incendiu, după ce a făcut avere și a cheltuit-o construind un teatru de operă pentru soția lui. Se pare că praghezul nu e tocmai mort și că soția sa, cîntăreața de operă, e cît se poate de vie.

Cînd singur, cînd de mînă cu Marina, elevul iezuiților descoperă o seră plină cu monștri care par niște păpuși de mărimea unor oameni, dar care sînt oameni transformați în păpuși vii. Cercetează ascunzătorile malefice din canalizarea Barcelonei. Face cunoștință cu un doctor pe care-l cheamă Shelley – ca pe Mary, autoarea lui Frankenstein –, e prieten cu dispărutul și deținătorul unui elixir infailibil. Și încă nu v-am spus nimic despre acest roman.

Cartea e plină de mistere și de aluzii la romanele cu mistere și amoruri tragice. Dacă l