-AA+A
Cel mai greu e drumul Bistriţa-Târgu Mureş. Sau Târgu Mureş-Bistriţa. Egal. Orice drum e dificil de trasat, de pornit, de făcut să fie bun pentru roţi. Dar acesta pare destul de obositor şi pentru picioare. Şi pentru minte. Nu mai e ca la-nceput, când trebuia croit, din nou, pe loc necunoscut. E vorba acum de-o modernizare, atât. Pe vechile dureri. Ce s-ar fi întâmplat dacă eram în Germania? Acolo unde cresc autostrăzi în timp record, unde se lucrează noapte-zi, în ritm susţinut, unde nu-i ploaie, vânt, zăpadă, unde nu-i coadă de lopadă în care să se sprijine muncitorii, unde nu-i şanţ pe care să tragă drumarul în pauzele lungi şi dese şi unde utilajele nu se opresc, ci funcţionează non-stop - ele ştiu cum şi de unde au bani - fără să dea impresia că sunt piese de muzeu, gata să fie admirate.
Cel mai greu e dus-întors, ori numai dus, ori numai întors. Cei 100 de kilometri, ca (pe) ultima sută, par 1.000. E cea mai grea cale de legătură între două cetăţi, de parcă pe aici n-ar fi fost niciodată cărare.
Cel mai greu e statul la semafoare, la camioane, tiruri, autocare, maşini mici şi iar semafoare... Timpul trece, timpul stă pe loc. Pe un loc unde porţiuni de drum sunt rupte şi apele vin de-a curmezişul, lăsând maşinile să înoate liniştit printr-un mâl de culoarea lutului aruncat pe roata olarului. Din loc în loc, fosta şosea e săpată şi lăsată aşa, fără acoperire; marginile au părăsit-o şi ele, e ca o „şosea suspendată”, cu specific românesc, de influenţă barocă, bizantină, iar gropile se adâncesc şi se urâţesc pe zi ce trece.
Cel mai greu e noaptea când, pe o singură parte a drumului, stâlpi reflectorizanţi atrag atenţia, captează interesul, ca să n-o iei razna de-a binelea. Doar ei ţin treaz interesul de-a călători, cu înverşunare, cu simţul datoriei de stâlp, care mai indică drumul drept ca nu cumva motorul să se oprească şi să aştepte
