Am trecut, cu chiu cu vai, peste o duminică suficient de agitată, pasională, răzbunătoare, ameninţătoare, complexată sau colorată cu meschinării de tot felul. Dar acum e luni. E timpul să fim lucizi. Enervant şi cioranian de lucizi!
Am trecut aproape nepăsători peste ziua NATO, am uitat să ne bucurăm cum se cuvine de nişte mere, fie ele şi decoraţiuni, ne-am bârfit la greu conducătorii politici proaspăt realeşi şi nu reuşim încă să ne ignorăm drumurile, cu gândul la destinaţii.
Nu ştim să gândim monumental, nu avem viziuni ale destinului nostru (nu este înfricoşător cazul lui Eminescu – care, în loc să se ataşeze de un viitor al României, a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru?), nu reuşim de nicio culoare să privim lucid către viitor, ci păşim către el orbiţi, ca boii spre apă, dar nici pe trecut nu dăm prea mulţi bani – nu ştim să-l interpretăm sau să-l înţelegem cum se cuvine, ne doare anonimatul celuilalt dar nu ne ustură mediocritatea noastră, n-am reuşit încă să spintecăm istoria, ne-am plictisit, sictirit, obosit, sinucis, frustrat, scofâlcit – în plin post al Paştelui...
Nu ne rămâne decât să ne amintim că azi fiul unui protopop ortodox cu un bunic baron „la activ”, bunul cunoscător al limbii germane şi cititorul de Kant, Schopenhauer sau Nietzsche în original, colegul lui Noica, elevul lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu, veşnic studentul Emil Cioran – împlineşte cam 102 ani.
Şi ne veghează în continuare de pe culmile lui disperate, ameninţându-ne, din când în când cu demisia:... "Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om..."
Foto: ymed.ro
