După gândurile exprimate despre cei mai tineri, din anteriorul articol de blog, am primit reacţii diverse, mai intens adverse, dar numeroase. Unii mi-au comunicat oral că mă înşel, că cei tineri, atât de inculţi de fapt, nu au cum să ia literatura la modul serios. Cineva mi-a scris un mesaj pe facebook, apreciindu-mi abstinenţa de la a judeca. Am avut şi comentarii pe blog, în care mi s-a reproşat că sunt prea „filosoafă” pentru a-i înţelege pe cei tineri, sau dimpotrivă, că sunt prea blândă cu aceştia şi că nu văd din pricina aceasta că sunt necultivaţi, din nou, şi dornici de afirmare. Cei mai tineri, care s-au simţit vizaţi, s-au mulţumit să-mi aprecieze textul şi, eventual, să-l distribuie. Poate astfel, ei au rămas „fideli” scurtei mele descrieri despre atitudinea mai relaxată de a privi literatura şi tot restul. Cum „fideli” au rămas şi cei de vârsta mea sau mai în vârstă, care au simţit nevoia unei exprimări clare, detaliate, în care să-mi reproşeze „simpatia”. Îmi asum trunchierea mesajului din articolul trecut. Deşi, în abordarea unui subiect ca acela, rămâne vrând-nevrând ceva nespus sau insuficient spus. M-am mulţumit să sugerez nişte posibilităţi de judecată, dar am pornit de la ideea că e un articol de blog şi eu scriu aceste texte aproape cum scriu în jurnal, la cheremul momentului, subiectiv. Şi nu ţin să mă dezmint cu aceste gânduri. Cred, în continuare, că cei tineri mai au încă scuza că sunt tineri, că nu au apucat să se cultive îndeajuns, poate chiar au motivele lor să nu o facă, motive care nouă, celor puţini mai trecuţi, ne scapă. Am scris acel text într-o stare de spirit aparte, una în care îţi doreşti aproape să nu mai fii tu, să nu mai suferi de „profunzime”, de „golurile” de cultură, de spasmele scrisului şi ne-scrisului etc. Nu am scris din convingere, nici în urma vreunei meditaţii prelungite în faţa ecranului calculatorului. A fost numai „