În spaţiul public românesc am asistat în ultimele luni la cîteva puseuri ale discursului negationist la adresa Holocaustului. Aş zice se putem obseva, atît ca intensitate, dar mai ales ca tematică, o revenire a acestuia la caracteristicile din anii `90.

Diversele tipuri de negationism îşi fac loc; minimalizarea-şi aici asistăm la exerciţii de contabilitate funerară- relativizarea-prin încercarea de a nega unicitatea Holocaustului, şi de a-l micşora, prin relevarea altor tragedii ale istoriei, etc.

Astăzi aş dori să zăbovesc asupra uneia din aceste teme şi anume la apelul obsesiv la semantică, încercarea de a defini Holocaustul, exclusiv prin explicaţii strict lingvistice.Astfel, prin stricta „explicaţie de dicţionar” se obţine o imagine redusă, dacă nu falsă a acestuia.

Se ignoră voit adevărul,că un fenomen din sfera ştiinţelor sociale şi politice, cum este Holocaustul, căpăta autonomie faţă de explicaţia sa de origine. Contextul istoric, şi conţinutul său dau respectivului fenomen elemente de particualarizare. Citirea unui fenomen social-politic se face prin grila încărcăturii sale interne. Fireşte, explicarea semantică are rolul său, poate fi instructivă, dar este departe de a fi suficientă pentru caracterizarea unui fenomen deosebit de complex.

Pornind de la realitatea Holocaustului, de la analiza conţinutului său, îl putem defini ca pe îngemănarea unui proiect politic, pe de-o parte şi dintr-un complex de politici, menite să implementeze, în realitatea socială, respectivul proiectului. Obiectivul acestuia este cel al exterminării unor grupuri sociale, în integralitatea lor (evrei, romi, etc), fără niciun alt criteriu decît aparteneta la o etnie sau religie. Acest obiectiv se realizează printr-o serie de măsuri din sfera politicului, justiţiei, administraţiei. Coerenţa acestor politicii, complimentaritatea lor sunt un element principal în