Am mai scris, cred, că-n tinereţe făcusem o pasiune oarbă, de îndrăgostit debutant, pentru Camil Petrescu.

O atît de mare pasiune încît, student la Filosofia clujeană fiind, îmi cheltuiam timpul liber mergînd la un Seminar special, pentru anul V, Filologie, ţinut de Mircea Zaciu. Spre fericirea învăţăceilor din anul respectiv, mulţi echinoxişti, ştiam aproape pe de rost opera lui Camil Petrescu. Mircea Zaciu, şi el camilpetrescian (alcătuiam noi, camilpetrescienii, un soi de sectă) avea în persoana mea un partener pasionat de dezbatere despre opera marelui scriitor. În tot acest timp, cei cărora le era destinat Seminarul, studenţii anului V, Filologie, scutiţi de întrebările profesorului, jucau cărţi sau îşi schimbau între ei bileţele de amor.

Din această pasiune s-au ivit ciudăţenia că mi-am dat Teza de stat nu din opera lui Marx, ci din opera lui Camil Petrescu- ”Filozofia în literatura lui Camil Petrescu” – şi adevărul că debutul meu în Istoria literară a constat în reeditarea unei cărţi uitate a lui Camil Petrescu, Rapid-Constantinopol-Bioram, reportaj de călătorie la Constantinopol, carte pe care o recomand şi azi, ca ghid turistic, celor gata să călătorească la Istanbul.

Mă îndrăgostisem pînă peste cap de personajele lui Camil Petrescu, mai precis de acele personaje fanatice, intransigente,inflexibile, refuzînd compromisul, arse pe dinăuntru de Credinţa într-o Idee: Andrei Pietraru, Ştefan Gheorghidiu, Gelu Ruscanu, dar, mai ales Maximilien Robespierre, din drama Danton, interpretat magistral de Radu Beligan în prima şi singura montare din toate timpurile, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Citeam şi reciteam scena confruntării finale dintre Robespierre şi Danton, desluşită de mine ca scena confruntării dintre un Luptător pînă la capăt şi un Luptător obosit deja:

„Robespierre (sentenţios): O Revoluţie nu e consolidată pînă cînd