Daniel Morar devine, pe bună dreptate, un Raed Arafat al apărătorilor statului de drept, iar corpul procurorilor se mobilizează pentru a-şi apăra puterea câştigată.

În toate statale definite printr-o corupţie endemică, atunci când există ameninţări la adresa perpetuării normalităţii viciate, apar şi diverse forme de violenţă. Ţinta sunt cei „vinovaţi“ că au făcut ceva concret pentru a schimba lucrurile. Ro­mâ­nia nu este o ţară a asa­si­natelor exemplare, a bom­belor sub maşini sau a ră­pirilor. Asta nu înseamnă însă că ameninţarea şi frica nu joacă un rol important în înţelegerea activităţii ma­gistraţilor, judecători şi procurori, sau a poliţiştilor. Frica nu este numai faţă de o violenţă potenţială, ci şi faţă de influenţa politică, faţă de puterea economică şi mediatică. Cei care, aşa cum se spune, „sunt chemaţi să aplice legea“, pen­tru a-şi realiza rolul trebuie să de­pă­şească bariere pe care noi le vedem sau nu, dar putem fi siguri că ele sunt pro­hi­bitive pentru majoritatea celor de pe mar­gine. În România, una dintre bariere şi con­secinţe ale zdruncinării Sistemului du­pă intrarea în Uniunea Europeană a fost asasinatul simbolic executat cu ajutorul unui terorism mediatic exercitat de cei ca­re se simt în pericol la fiecare semn că le­gea li se aplică şi lor. Victime sunt deja oa­meni (fie cei care au încercat să aplice le­gea, fie cei care i-au susţinut), instituţii (cum ar fi DNA) şi concepte sau valori (ca independenţa justiţiei).

În acest sens, putem spera că primul mi­nistru Victor Ponta chiar nu-şi dă seama ce face atunci când apără compromisul cu Tra­ian Băsescu, utilizând alibiul luptei cu Da­niel Morar şi al „victoriei“ repurtate prin excluderea acestuia dintre cei care conduc procurorii din Ro­mânia. Prin acest tip de ar­gument legitimează de la înălţimea funcţiei sale te­rorismul mediatic îm­po­tri­va lui Daniel Morar şi, prin