Durerea fizică şi patimile atrase de boli dau naştere la prietenii mai trainice decât în viaţa obişnuită.

Dimineaţa la 6.00, o forfotă neobişnuită cuprinde curtea largă a Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi. Medici stagiari, tineri studenţi, bolnavi conduşi de rude către clinicile aglomerate. Maşini ce parchează în spaţiul din spatele bisericii, în ograda largă a marii unităţii spitaliceşti universitare. Întârziaţi care-şi termină ţigările pe bancă, băutori de cafea somnoroşi. O lume aparte, cu hainele impregnate de mirosul specific, steril, de spital. Bolnavii cu afecţiuni cardio-vasculare trebuie  să urce musai la etaj pentru a ajunge la clinica de specialitate. Scările lucioase şi vechi conduc paşii micşoraţi de suferinţă către nivelul tămăduitor. La intrare te aşteaptă o domnişoară drăguţă şi tare serviabilă. Îl anunţăm pe domnul profesor. “Va veni imediat cineva să vă primească”. Mâini întinse, pline de politeţe, de peste tot. Bolnavii se amestecă cu “civilii”, într-un tot unitar, ca-ntr-o societate ideală. “Poftiţi”. “Vă rog”. “Ajutăţi-mă… Cum să nu”. O scenă parcă ireală, cu totul diferită de cea de dincolo de zidurile spitalului. Acolo unde şoferii şi portarii te îmbrâncesc, ţiganii te scuipă şi ţăranii te împing, cerşetorii sunt agresivi, iar claxoanele te aduc în pragul unei crize de isterie. O lume total diferită.

Femeia ce poartă pelerina verde de vizitator plânge mocnit.…Nu îi cunoaşte pe oamenii în pijamale de pe hol, însă simte nevoia să intre în vorbă. Se duce la ei şi cu lacrimi în ochi repetă neîncetat: “a murit mama! Vai, ce mă fac, aseară am adus-o la salon şi trăia, azi dimineaţă a mers cu ea la investigaţii şi a murit. Ce mă fac, oameni buni! A murit mama, care trebuia să moară acasă. Aşa mi-a tot spus în ultimii ani”. Gâtul i se încordează, spatele îi tremură şi lacrimile pocnesc pe cimentul rece ca un cadavru. Din tablouri,