Au apus, de mult, acele vremuri în care naţionala de fotbal scotea românii în stradă. Când “regele” Hagi şi “Generaţia de Aur” ne făceau să uităm de orice griji, cel puţin pentru 90 de minute şi să rămânem aţintiţi în faţa micilor ecrane. Trăim şi acum din amintirile generaţiei ’94, când învingeam, la Mondiale, Columbia şi Argentina. Privim cu tristeţe în urmă şi ne întrebăm de ce România a ajuns în 1997 pe podiumul clasamentului FIFA, iar anul trecut a înregistrat cea mai slabă clasare din istorie, locul 57.

Dacă în handbalul feminin, naţionala României, cu Gheorghe Tadici pe bancă, a reuşit să aducă în 2005, argintrul mondial, iar doi ani mai târziu obţinea calificarea, pentru a doua oară în ultimii 32 de ani, la Jocurile Olimpice de la Londra, handbalul masculin trece, în continuare, printr-o perioadă critică. Rezultatele de astăzi sunt diametral opuse faţă de cele ale generaţiei ’60 – ’70, cu Cristian Gaţu, Ştefan Birtalan şi alţi jucători de expeţie care au obţinut rezultate deosebite. România nu a mai obţinut de mult o medalie la un Campionat Mondial, iar la un Campionat European nu s-a mai calificat de 16 ani.

Ne-am bucurat pentru echipa Remat Zalău, fiind prima echipă românească de volei care a ajuns la “masa bogaţilor”, evoluând în Liga Campionilor, deşi s-a adeverit că, încă suntem prea mici pentru un volei atât de mare. În acest sezon, am avut două reprezentante la masculin, alături de Remat fiind şi Tomis Constanţa. La nivel de echipă naţională, am uitat însă care e atmosfera unui turneu final de Campionat Mondial sau European, chiar şi la feminin. Ne amintim cu plăcere de Mircea Tutovan, pentru că e de-al nostru, dar şi cu tristeţe, în acelaşi timp, pentru că nu va mai putea nimeni să-i egaleze performanţele. Probabil, niciodată un român nu va mai fi declarat jucătorul cu cel mai bun serviciu din lume, să fie câştigător al Cupei Cupelor,