Daniel Morar încarnează austeritatea procurorului dedicat total meseriei sale.
Demisia lui Daniel Morar a picat greu multora. Plecarea în sine i-a bucurat, desigur, însă i-a deranjat cum a făcut-o. Morar a plecat denunţând public şi apăsat negocierea politică dintre preşedinte şi premier pe împărţirea funcţiilor de procurori-şefi. Mulţi se aşteptau să tacă şi să înghită trocul Ponta-Băsescu, mai ales după ce preşedintele l-a numit judecător la Curtea Constituţională. Morar nu s-a simţit dator nimănui, niciodată. S-a simţit, în schimb, liber să-şi facă meseria până la capăt. „Omul lui Băsescu“, cum a fost numit de detractori, şi-a început cariera intrând în coliziune cu preşedintele pe „dosarul Flota“ (şeful statului dorea o soluţie rapid, Morar explica de ce nu se poate) şi a încheiat-o tot pe poziţii contradictorii cu politicienii, inclusiv cu Traian Băsescu.
Rândurile care urmează le-am pus pe hârtie în octombrie 2012 şi reprezintă un fragment din prefaţa cărţii de interviuri cu Daniel Morar – Preţul Adevărului. Un procuror în luptă cu sistemul. Am simţit nevoia să le reiau aici şi acum, în semn de respect faţă de un om care a clădit o instituţie puternică. Morar a părăsit sistemul după aproape opt ani de anchete, dovedind, până în ultima zi, că este aşa cum
l-au descris admiratorii săi: un procuror pur-sânge.
„(...) Personal, l-am cunoscut pe Daniel Morar înainte să ajungă şeful DNA. Era prin vara lui 2005. Fusesem pentru trei luni, din ianuarie până în martie, consilier şi purtător de cuvânt al ministrului Monica Macovei. Revenisem, de curând, în presă. Macovei m-a sunat într-o zi cu rugămintea să accept o întâlnire cu cineva despre care mi-a spus că se gândeşte să-l propună la şefia Parchetului Naţional Anticorupţie, care nu se transformase încă în DNA. Am acceptat şi ne-am văzut toţ
