Am spus-o şi altădată, că numai aici, pe pământul nostru mioritic (nu şi în cazul altor popoare europene), s-a putut întâmpla ca un cizmar semianalfabet, obtuz, atins de paranoia totalitară, dublată, însă, de o viclenie ieşită din comun, să ajungă „geniul ctitor” şi şef de stat cu puteri absolute. Vi l-aţi imagina pe Nicolae Ceauşescu cap încoronat şi dictator peste polonezi, sârbi, cehi, ca să nu mai vorbim de britanici, francezi sau scandinavi, de pildă? Ar fi îngăduit astfel de popoare un aşa conducător „luminat”? Unul care ctitorea socialismul biruitor, multilateral dezvoltat, interzicând ţăranilor să cumpere păpică de la oraş, cartelând pâinea, uleiul, zahărul, benzina, tăind căldura şi curentul electric? Numai la români a fost posibil aşa ceva, pentru că în gena noastră s-a cuibărit credinţa că totul e ca un blestem venit de la Dumnezeu. Acceptăm calvarul, abuzul, lichelismul şi impostura ca pe un dat predestinat. Fatalmente, un astfel de neam credul şi răbdător parcă îşi cheamă pe cap lichelele şi impostorii să-i facă legi şi să-i pună biruri. De Ceauşescu şi savanta lui s-au eliberat urmaşii Mioriţei, în 1989. Cuprinşi de beţia libertăţii şi a democraţiei, au scris Proclamaţia de la Timişoara şi au crezut că peste ţara lor vor curge, de-aci-nainte, laptele şi mierea, că vremea cârmacilor impostori a apus pentru totdeauna. Că democraţia participativă va cerne valorile şi că în posturile de decizie vor fi aleşi „cei mai potriviţi”.

Ce fel de înainte-mergători ne-a hărăzit zbuciumata istorie postdecembristă? Vreun Cuza, vreun Carol I, un Brătianu? Conjuncturile politico-istorice, ca să nu zic superficialitatea, lipsa de rigoare a românului şi acel soi de afinitate ancestrală „a lui”, cu licheaua obraznică, dornică de parvenire şi căpătuială nu ne-a hărăzit continuatori de talia celor de mai sus. Din spuma revoluţiei a apărut „ultimul pe listă, c