În ultimele două decenii au fost scrise mai multe cărţi despre Moldova în Occident. Cea mai cunoscută e cea a lui Charles King, profesor la Universitatea Georgetown din Washington, D.C. (2000, editura ARC, Chişinău).

Mai recent, la aceeaşi editură, a ieşit de sub tipar o altă carte, de data asta a unui suedez, Andreas Johansson. Lucrarea reprezintă teza de doctorat a acestuia, susţinută în decembrie 2011 la Universitatea Södertörn din Suedia, şi publicată în anul următor în prestigioasa colecţie „Stockholm Studies in Politics“.

Aşa cum sugerează titlul: „Disidenţa democrată. Naţiune şi democraţie în Republica Moldova“, cartea se axează pe perioada de după independenţă, iar perspectiva principală este legată de relaţia dintre democratizare şi evoluţia statului şi naţiunii în Moldova postsovietică.

Autorul consideră că Moldova este, exceptând Ţările Baltice, cea mai democratică ţară din spaţiul postsovietic. Ceea ce e oarecum paradoxal în raport cu teoriile cu privire la relaţia democraţie – construcţie naţională, care stipulează că una dintre precondiţiile democratizării este existenţa unui consens dintre cetăţeni în ceea ce înseamnă naţiunea.

Or, în cazul Moldovei, nu există nici pe departe un punct de vedere îndeobşte recunoscut cu privire la ce înseamnă naţiune, iar clivajul în chestiunea dată se articulează nu doar între majoritatea etnică moldoveni-români şi minorităţi, ci chiar în cadrul naţiunii titulare (moldoveni versus români).

Anticipând interpretările ce vor urma apariţiei cărţii, Andreas Johansson aminteşte o afirmaţie a unui cercetător olandez care s-a ocupat de chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă (ARC, 1994) potrivit căruia atunci când cineva scrie despre istoria, cultura şi politica acestui teritoriu devine automat parte într-un conflict.

Politologul suedez mărturiseşte că a încercat să evite prej