„Mişcarea Populară” îşi măsoară paşii în tandem cu PD-L. Când şi-au ales democrat-liberalii preşedintele, au sărit şi fondatorii prezidenţiali cu ideea Mişcării Populare. Apoi, când Blaga şi-a triat locotenenţii, Mişcarea Populară s-a lansat oficial. Şi-atunci vine întrebarea, cât de independentă este această Mişcare sau cât încearcă să substituie PDL-ul? Şi, la urma-urmei, ce vrea această Mişcare?
De fapt, dacă ne luăm după Blaga, această Mişcare s-a născut din frustrarea prezidenţială, la nervi, cum s-ar zice. Dar, cunoscându-l pe Traian Băsescu şi văzând dezvoltarea progresivă – chiar în oglindă – a Mişcării Populare, cred că preşedintele avea cartea alternativă în mânecă. O alternativă care nu vroia neapărat să substituie un partid, ci să promoveze măcar un concept care să reanime «reţeta» prezidenţială, de a bea şampanie cu poporul. Din păcate, Mişcarea Populară tinde să devină un pic de Alianţă Civică.
Acea alianţă civică, care (virgulă cât tătă casa) oferea o copertină pentru un elitism intelectual câştigător. Pentru a câştiga deopotrivă înţelegerea maselor şi interesul elitelor, îţi trebuie dibăcie. Ceea ce, la un moment dat, îţi oferă pe deoparte bogăţia intelectuală, iar pe de altă parte riscul de a fi neînţeles. Prin oareşce măsură, e nuanţa a ceea ce suntem.
Istoria ne învaţă că Alianţa Civică a fost o forţă intelectual-administrativă atât timp cât nu şi-a impus amprenta puterii. Apoi, când a trebuit să-şi asume anumite obligaţii, a ajuns roaba propriilor pricipii. Principii care ar trebui susţinute, care ar trebui existente.
Acum, prin acţiunea actuală a Mişcării Populare, istoria tinde să se repete. Avem aceiaşi actori, aceeşi scenă, acelaşi scenariu, dar lumea crede că redefinim ceea ce practic era definit clar.
Mişcarea Populară se defineşte ca o emulaţie a celor care spun şi nu sunt auziţi, celor care ar vrea să s
