Avem o singură echipă care contează în lume. E ca şi cum ne-am pune toţi banii pe un singur număr.

Rezistă o tristeţe groasă. Un val imens a crescut în zilele precedente înainte de Oltchim-Gyor şi în loc de surfing victorios ne-am trezit brusc cu apă în gură. Diferenţa între ce am pregătit şi ce am primit e frustrantă. Ustură ca naiba. Mai mult decît pedalele în gol ale lui Bulatovici Girls ne doare acest hău al aşteptărilor prăbuşite. E ca şi cum te-ai duce la o nuntă împărătească în care mirii nu se mai iau. Un contratimp care merită o explicaţie.

Trebuie spus că media şi publicul au fost impecabili. Televiziunea şi ziarele şi-au copertat producţiile cu această bătălie, statul român a fost baleiat din tavan pînă-n noroi pentru a fi ataşat efortului de război sportiv. Pînă şi fotbalul a fost obligat să înceteze pentru o clipă a se mai admira în oglindă. A sunat ca o cauză naţională pe un dreptunghi. Şi-apoi a sunat fals. Senzaţia e de cădere uriaşă, deşi, pentru Dumnezeu!, e doar un meci, nici măcar o finală. Şi nu e totul pierdut. Şi totuşi, pierdem ceva. Pierdem contactul cu realitatea. S-a produs o inversiune uluitoare. Mediasfera a luat-o înaintea sportului. Pur şi simplu l-a depăşit ca ritm. E ca în bancul acela cu Ilie Dobre, care comenta cu o aşa viteză încît la un moment dat un fotbalist a venit gîfîind la el şi i-a zis: “Mai încet, bre, că nu ne putem ţine după tine!”.

Cu 14 ani în urmă, înaintea unui campionat mondial, handbalistele naţionalei au avut de îndurat discursul stahanovist al unui jurnalist care, după ultimele reprezentări catastrofale, le-a spus că dacă vor continua în aceeaşi idee nici o televiziune nu se va mai interesa de soarta lor, că vor rămîne muncitoare oarecare la o bandă de asamblare a unor produse fără cumpărător. Azi ideea e aceeaşi. Se zice că soarta Oltchimului ţine de o minune în retur. De fapt, stăm cu toţii