Povestea:

Strămoşii locuitorilor din cantonul elveţian Valais au înţeles cum poţi face din necesitate o virtute.

Veţi întâlni şi în satele de azi povestea pâinii de secară, care în ţinuturile muntoase se pregăteşte doar de câteva ori pe an, în cantităţi mari. Ea rămâne moale şi afânată doar în primele zile, după care capătă duritatea pietrei. Păstorii valezani, cei din trecut, nu au făcut mofturi şi au mâncat din pâinea asta tare. În toate alpajele şi casele de munte există şi azi acel fund de lemn de care este fixată o ghilotină cu lamă dură. Se aşeza pâinea şi se tăia cu ghilotina (cuţitul ar fi alunecat pe coaja tare) în cuburi, care se înmuiau în fondue sau în vin.

Aceiaşi strămoşi ai valezanilor de azi ştiau însă să pregătească şi aluaturi delicioase, frumos rumenite şi îndulcite cu miere. “Cratatoue” (sau “Merveilles” ori “minciunele”, cum le-am numi noi) se numără printre acestea. La fel şi o variantă a lor, umplută cu miere şi nuci şi numită “Rascholini”, în dialectul patois. După cum spun localnicii, reţeta e veche, foarte veche, de pe vremea când triburile de la poalele Alpilor fuseseră cucerite de romani şi în regiune se “plămădeau” populaţia romanşă (strămoaşă a unei bune părţi din populaţia de azi a Elveţiei) şi limba romandă sau retro-romana (limbă sau dialect neo-latin înrudit(ă) cu româna şi italiana şi care, oficial, este a patra limbă de stat a Elveţiei, chiar dacă se vorbeşte pe spaţii extreme de înguste).

Reţeta:

Pentru aluat se cern 300 g de făină într-un castron şi se face o gaură în mijlocul său, în care se toarnă trei linguri de lapte fierbinte, fiert în prealabil cu şofran. Se adaugă un ou, două linguri de vin alb, 25 g de unt topit şi o lingură de kirsch. Se frământă şi apoi se lasă o oră să se odihnească. Pentru umplutură se amestecă 100 g de pesmet (din pâine de secară), 50 g nuci măc