Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal.

Eram corector la un ziar din Timișoara, „Drapelul roșu”, înainte de 1989, când era greu să scrii ce gândești chiar și în sport.

Oricum, sectorul sport nu se compara cu alte domenii, unde textele erau igrasiate definitiv de limba și gândirea de lemn a propagandei comuniste.

Credeam, speram că, scriind despre sport, o să fiu (mai) liber. M-am înșelat.

Acolo, în mentalitatea devoratorului de sport, am descoperit un tip de gândire poate nu mai periculos, dar, în orice caz, mai intransigent și mai toxic: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma așa: ai noștri sunt cei mai buni; ai noștri nu greșesc niciodată; când pierdem, arbitrii sunt vinovați; suntem furați; toți au ceva împotriva noastră; adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte și trebuie zdrobiți indiferent de mijloace.

Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Or, în luptele de gladiatori, nu există rezultat alb, de egalitate. Și nici victorie! Există doar UN supraviețuitor.

Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, are domiciliul permanent în tribună.

Gândirea fotbalieră nu nu vorbește, nu șoptește, cântă. Ea urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate.

Spre deosebire de ideologie, care e apanajul vieții politice sau religioase, „gândirea fotbalieră” e omniprezentă.

Așa de pildă, părinții se raportează la copii în acest mod, grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim.

Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală.

Poate că în virtutea unei asemenea delimitări am strâmbat din nas atunci când, de p