Foarte ne-am supărat când am auzit că unele voci ministeriale nu susţin Clujul în competiţia pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021. Până la un punct, supărarea e justă şi avem dreptate. Dar nu 100%. Mai sunt şapte ani la dispoziţie, şi intensitatea dorinţei cu care Clujul doreşte să devină capitală poate fi chestionată.

Miza unei asemenea competiţii este mult mai largă decât modul oarecum prea sportiv în care a fost înţeleasă: nu e o goană după o nominalizare ca un finish-line, terminată cu un succes prin desemnare. O mărturisesc atâtea alte capitale europene ale culturii din anii trecuţi: activităţile desfăşurate în anul respectiv sunt doar o parte din ceea ce înseamnă să ajungi la statutul de capitală a culturii în Europa, timp de un an.

Un eveniment de asemenea proporţii repoziţionează un centru urban şi îi schimbă dinamica regională sau europeană, cu beneficii nete în viaţa culturală, în economie şi în societate; nu în ultimul rând în încrederea de sine. Vizibilitatea este de proporţii pe scena internaţională. Oportunităţile care decurg trebuie gestionate printr-o politică post-eveniment capabilă să menţină atracţia şi energia oraşului câştigător. Întregul concept, cu mecanismul lui de rotaţie şi electivitate, fusese creat şi pus în slujba unei singure idei, aceea de a evidenţia bogăţia culturală şi patrimoniul naţiunilor europene. Clujul are destule pe care să le exprime şi pună în valoare.

Sunt câteva avantaje de parte-ne, de altfel bine scoase în evidenţă de iniţiatorii proiectului. Bucură obţinerea statutului de Capitală Europeană Tineretului - conferit de Forumul European al Tineretului; dar nu e nici pe departe o garanţie că instituţiile europene gestionând desemnarea - în speţă, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri -, s-ar lăsa ademenite de acest succes, care, oricât de important şi încurajator ar fi, rămâne i