O interesantă emisiune dedicată limbii române „îngrijite” a fost recent difuzată de un post tv, din păcate, cu redusă audiență. Am dat de ea butonând (barbarism, nu?) la întâmplare și, înainte de orice, se cuvine apreciată inițiativa ca atare, fiindcă televiziunile noastre, sufocate de politicale, par a fi abia în al șaptelea rând interesate de cultivarea „limbii vechilor cazanii”. Una dintre primele griji ale realizatoarei s-a îndreptat către lexic, „vorbirea îngrijită” implicând recurgerea înțeleaptă la cuvântul „frumos”. Teză corectă, care, prin absolutizare, devine discutabilă. Adevărat, cuvântul în sine poate avea niscaiva conotații pozitive, neutre sau negative prin însăși structura lui sonoră și prin ceea ce semnifică, dar cel puțin la fel de importante rămân sugestiile contextului.
Ceva mai demult, în Hexagon s-a inițiat o anchetă privind „cel mai frumos cuvânt din limba franceză”. A fost desemnat substantivul „cristal”. Ancheta în sine se situează în marginea absurdului: cum să alegi cuvântul „frumos” din imensul tezaur al unei limbi atât de bogate precum franceza și, mai ales, care-ar fi criteriile? Ipoteze: poate fi apreciată mai întâi sonoritatea în sine, păstrată și în derivatele cuvântului ”cristal”. Apoi, semnificația lui, care implică noțiunile de limpede, luminos, organizat, valoros. Poate și sugestia creștinescului „Crist”. În fine, faptul că nu-l vom afla niciodată în construcții triviale ori sintagme argotice. Dar, desigur, cu ceva stăruință, pot fi aflate destule alte substantive (de ce nu și verbe?) similar îndreptățite să aspire la prestigiosul titlu.
În limba română, un nume propriu, Basarabia (parcă bat, solemn, clopotele mănăstirii!), ar reprezenta o candidatură posibilă, ar veni apoi mirificul „dor”, după aceea, de ce nu construcțiile sonore diftongate „floare”, „soare” ș.a., cu sonorități de xilofon – cu cât insiști î