Acestea, din partea soldaţilor lui Pilat, urmează îndată după pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte prin răstignire (Matei XXVII, 27-31; Marcu XV, 16-21; Ioan XIX, 2-3). Scena se petrece după flagelarea sau biciuirea lui Iisus.

Flagelarea era un supliciu oribil şi infamant, rezervat numai sclavilor şi răzvrătiţilor politici. Era o pedeapsă îngrozitoare. Adesea provoca singură moartea victimelor. Domnul a suferit-o în pretoriu, înainte de pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte pe Cruce. Apoi ostaşii L-au dezbrăcat, L-au îmbrăcat cu o hlamidă roşie, cum purtau regii şi împăraţii orientali, I-au pus pe cap o cunună de spini, I-au dat în mână o trestie drept sceptru şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicând: „Bucură-Te, împăratul Iudeilor! Şi scuipându-L, au luat trestia şi-L băteau peste cap. Şi după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă şi L-au îmbrăcat în hainele Sale şi L-au dus să-L răstignească”.

Soldaţii reţinuseră bine vina capitală imputată lui Iisus: Se considerase regele Iudeilor. Sf. Evanghelist Ioan notează că, după pronunţarea sentinţei, Pilat poruncise să se scrie, pe o tăbliţă, motivul pedepsei: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Prin aceasta, el ironiza pe aceia care-l siliseră oarecum să condamne un nevinovat.

Simţind afrontul, mai marii preoţilor i-au cerut să schimbe inscripţia. Cererea lor mergea însă prea departe şi nu convenea deloc lui Pilat. De aceea el le-a răspuns sec: „Ce am scris, am scris”. Pilat porunceşte aşadar ostaşilor să execute sentinţa, dând pe Domnul spre chinuri şi moarte. Iată pentru ce numele lui Pontiu Pilat rămâne de-a pururea legat de amintirea Sfintelor Patimi şi pentru ce întreaga creştinătate repetă, cu durere ori de câte ori rosteşte simbolul credinţei: „Şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponțiu Pilat, şi a pătimit şi s-a îngropat”.

Momentul