Memoria este un proces psihic foarte important în procesul de învăţare. Copilul dispune de o experienţă concretă, intuitivă, cuprinsă în scheme şi simboluri. Astfel situaţiile de învăţare folosesc anumite date stocate de memorie pentru a pregăti terenul favorabil însuşirii unor noi cunoştinţe şi realizării legăturilor dintre cele vechi şi cele noi.
Memoria trebuie să se organizeze, să devină mai selectivă şi să urmărească înţelegerea, deoarece la vârsta şcolară copilul este asaltat de foarte multe informaţii preluate de memoria involuntară. Aceasta este fixată pe detalii şi asaltată de elemente perceptive şi afective.
Memoria de scurtă durată este foarte activă după 7-8 ani, iar cea de lungă durată devine mai consistentă.
În formarea memoriei voluntare şcoala adaptează conţinuturile la posibilităţile reale ale copilului ţinând cont de particularităţile vârstei. Materialele didactice viu colorate, expresive, răspund nevoii de gândire concretă şi permit memoriei să reţină activ idei, operaţii, concepte. Acestea dezvoltă inteligenţa şi capacitatea de învăţare.
Fixarea cunoştinţelor se realizează prin percepţia intenţionată a caracteristicilor. Înţelegerea devine o condiţie de bază a fixării, de aceea este importantă folosirea unor metode didactice adecvate şi trezirea interesului pentru activitate.
Păstrarea cunoştinţelor se realizează prin inserarea celor noi în structuri deja cunoscute elevului. Iese din sfera percepţiei şi ţine mai mult de personalitate. În păstrarea informaţiei un rol important îl au tehnicile de memorare, înţelegerea şi evitarea memorării mecanice.
Recunoaşterea cunoştinţelor depinde de calitatea păstrării, de atenţie şi de dispoziţia de moment (pot fi clare/neclare, disponibile/nedisponibile etc.). La şcolarul mic recunoaşterea este adesea solicitată şi integrată unor forme familiare lui cu tente ludice (d
