Pe scurt: stăm grozav la capitolul individualism dar ne lipseşte spiritul antreprenorial, mentalitatea asistenţială e (prea) bine reprezentată în timp ce sentimentul comunităţii e costeliv.

Au intrat în peisaj blocurile cu scări insalubre dar cu interioare ale apartamentelor cochete, mijloacele de transport în comun vandalizate, mizeria care se aruncă cu voioşie în stradă, etc. Proasta creştere poate fi explicaţia rapidă, dar la fel de bine ne putem gândi că lipseşte sentimentul comunităţii. Câţi se gândesc că dacă distrug, murdăresc şi emit tensiune în jur, se vor simţi şi ei inconfortabil, că vor fi afectaţi la un momen dat? Iar modul in care se exploateaza functiile publice si se baga mana in buzunarul statului ţine în esenţă şi de asta. La fel, e greu să coagulezi o mişcare de protest în România, sa determini aderenţa la ceva. “Toţi sunt nişte hoţi, toţi sunt mânjiţi, să te implici e un moft”. Românul e deştept, ştie el mai bine cum stau lucrurile, dacă ar adera la ceva, o mişcare sau un set de valori şi-ar pierde individualitatea la care ţine atât de mult, dreptul lui suveran de a fi cârcotaş, de a exclama post-factum “vedeti, v-am spus eu!”. Bulă nu e membru de sindicat. Lipsa sentimentului de comunitate, individualismul de care dau dovada romanii au făcut greu de digerat comunismul iar odată sistemul adoptat cu forţa l-au făcut nefuncţional. Ţările nordice, chibuţul evreiesc sunt mult mai aproape de ideea de comunism şi datorită sentimentului puternic de apartenenţă la cumunitate care există în interiorul societăţii.

Din păcate, individualismul nostru nu se prelungeşte în spirit antreprenorial. De când ne-am pierdut pierdut evreii şi nemţii, exportaţi masiv de Ceauşescu, libera iniţiativă suferă în România. Uitaţi-vă la fotografiile de epocă din piaţa Victoriei. Vedeţi numele scrise pe vitrine-nu prea sunt româneşti neaoşe. De altfe, populaţia