Nu mai fac colecţie de linkuri, aţi văzut probabil şi singuri în presa englezească că s-a şi dansat la moartea lui Margaret Thatcher. Unora li se poate părea excesiv, unora le-a părut excesiv probabil de-a lungul timpului ascultînd galeria de la Liverpool cîntînd în unele ocazii cum o să petreacă la moartea lui Thatcher. Dar aceste reacţii sînt justificate. N-o să încep cu rolul determinant în slăbirea totală a sindicatelor (în chiar neoliberalizarea stîngii, într-un final rezultînd struţo-cămile precum Tony Blair, modelul lui Ponta…).

Cert e că oamenii de la Arpechim care manifestează azi în piaţă pot uşor să-i zică vreo două, Thatcher fiind unul dintre arhitecţii lumii de azi care-i loveşte în plex şi la care se închină şi social-democraţii, şi popularii. Un stat slab, dereglementare puternică, dezindustrializare în forţă, cam asta a păţit Estul cu o forţă înzecită faţă de ce au păţit în ‘80 muncitorii englezi care şi astăzi o urăsc pe Thatcher. În România e o figură foarte iubită, una dintre multele noastre iubiri masochiste.

Şi presa cu un simţ al senzaţionalismului pretins dezvoltat n-au făcut materiale serioase cu valul de contestări din Anglia, n-au comentat măcar nuanţa din mesajul de condoleanţe transmis de Cameron:

We can’t deny that Lady Thatcher divided opinion. For many of us, she was and is an inspiration. For others she was a force to be defined against.

Ironia supremă e desigur că tabloidele fiind mai ales conservatoare au ieşit “foarte quality” şi reţinut pe subiect, în timp ce ziarele quality au descris şi ura ieşită încă o dată la suprafaţă după moartea politicianului. Tonul a fost unul reţinut, nuanţat, poate prea nuanţat după gustul meu şi jucat naiv în cazul unor scriitori precum Ian McEwan.

Un comentator din Guardian propunea ca înmormîntarea să fie privatizată în semn de respect pentru Thatcher, propunere primită