Modelul celor şapte poli urbani de creştere care funcţionează de câţiva ani în România este unul pozitiv şi se constituie în cea mai bună dovadă că printr-o bună organizare şi prin selecţia unor proiecte viabile, se poate realiza un grad înalt de absorbţie a fondurilor europene.

Provocarea este însă de a continua acest proces de dezvoltare bazată pe poli urbani de creştere concomitent cu procesul de regionalizare a României, cele două procese fiind paralele şi complementare. De altfel, Comisia Europeană cere pentru intervalul 2014-2020 ca, cel puţin 5% din fondurile europene de dezvoltare regională să fie alocate pentru dezvoltare urbană.

            Există însă pericolul ca în această cursă contra cronometru pentru absorbţia fondurilor europene să se abdice de la rolul primordial al acestui proces, anume acela de a asigura programe integrate de dezvoltare; mai precis investiţii de care să beneficieze şi zonele limitrofe nu doar oraşele centrale, investiţii cu adevărat sinergice.

            Acest model de dezvoltare, chiar dacă pleacă de la o inechitate asumată, aceea că nu se pot dezvolta toate zonele în acelaşi ritm, se bazează pe un fapt verificat, anume că dezvoltarea unui oraş-pilon antrenează după sine, în mod natural, întreaga zonă limitrofă. Prin urmare, acest proces natural trebuie doar canalizat cu atenţie, iar pe termen lung inechităţile vor dispărea concomitent cu redistribuirea populaţiei în funcţie de accesul la resurse şi facilităţi.

            Până acum, cei şapte poli urbani de creştere s-au dezvoltat individual şi independent, ţinând cont doar de specificul şi nevoile locale. De-acum înainte va trebui să intrăm într-o nouă etapă, atât cantitativă, prin înfiinţarea de noi poli, inclusiv cel mult aşteptat în zona Bucureşti-Ilfov, dar şi calitativă, prin realizarea unor sinergii între poli din aceeaşi regiune sau chiar din re