Zică alții ce-or zice, nouă nu ne trebuie lideri autoritari. Sînt de evitat, din principiu. D-aia l-am dat jos pe Ceaușescu, l-am huiduit pe Iliescu și-l înjurăm pe nenorocitul de Băsescu. Nu-i anarhism, e doar bun-simț. Etic și estetic, ni se pare mai dreaptă și mai frumoasă o lume policromă, cu mai mulți la butoane, decît una monocoloră, cu Ăla care conduce neabătut, cum îl taie pe el capul. E mai bine și mai frumos într-un univers multipolar. Dacă nu pentru înaltul ideal al democrației, măcar pentru frumusețea spectacolului.
Din acest p.d.v., e normal să fim frustrați, ba chiar preocupați. Steaua, nu-i o noutate, a omorît campionatul. După ultima etapă, lucrurile devin și mai clare. 16 puncte distanță înseamnă un trilion de catralioane, un infinit de infinituri. Nu-i mai prinde nimeni. Chestia e că, după cum se mișcă ceilalți, apare primejdia hegemoniei, încă niște ediții de acum înainte. Or, așa ceva nu s-a mai petrecut de pe vremea Stelei din cincinalul ’85-’89, și tot a Stelei de la mijlocul anilor ’90. Poate, în sezonul viitor, se reîncarcă Dinamo, își revine CFR-ul, se inflamează Petrolul, se unesc Niculae de la Giurgiu și Porumboiu de la Vaslui în Marea Alianță Agricolă. Poate, cine știe, să sperăm… Ar fi sănătos pentru campionat, ar fi bine inclusiv pentru Steaua.
Noi ne dorim. Da’ ce să vezi? Evoluțiile europene ne contrazic. În marile ligi civilizate, ciudat, e ca la noi. Titlurile-s gata arvunite. Bayern ai noștri sînt deja (și matematic) campioni în Germania. Mai vin, imediat, Man. United în Anglia, Barcelona în Spania, Juventus în Italia. Asta, ca să pomenim doar de cei mai tari, nu doar de Șahtior în Ucraina. Bizar fenomen, zău! Anu’ ăsta, competițiile interne s-au tranșat cu mult înaintea ălora internaționale. Pentru nemți, spanioli, englezi sau chiar italieni, tot ce-i posibil, o fi mai bine. Scapă de o grijă acasă și se dedică doa
